free

I don't know your name. I don't know the color of your eyes. I don't know the sound of your voice. I don't know where you're from. I don't know what you like to eat. I don't know how messy you are. I don't know how early you wake up in the mornings. I don't know anything about you.
Maybe you sat next to me on a train one day. Maybe we once listened to the same song at the exact same time. Maybe we sometime even exchanged random words like "sorry" or "thank you", without raising our eyes from the floor in the rush. Maybe we have the same books on the shelves.
I might not recognize you right away when I meet you, see you again, hear your voice, see your hands in a photo. But what I do know for sure is how you will make me feel. That's when I'll know for sure. You will make me feel safe. You will make me feel unafraid; not brave, but unafraid. You will make me feel like myself.

And most of all, you will make me feel free.

of need and want and me

I will need to fight, work, sweat, beg, scream for everything that I want and get. I do not need solutions handed to me on a silver platter. I do not want you to solve my problems; I want you to stand by me and help me if I need it, support me if I ask it, and remind me should I forget. I need you to hold my hand, not guide it towards the answer.
I do not need you to answer every question and fulfill my every wish. For I am nothing but a fool and I will wish for things I do not need, and I will wish for things that are not good for me.
I do not need you to admire me, I do not need you to criticize me. I need you to like me and I need you to help me be better. I do not need you to bring out of me that beautiful person I cannot see and may not be there. And I do not need you to constantly remind me of my inner demons and skeletons in my closet.
I do not need you to ignore me or neglect me. I do not need you to cut my wings and smother me. I do not want to be your world, your drug, your princess, your god, your completion. I want to be yours. I want to be mine and me.
I need you to understand me and explain myself to me. I need you to let me pick your brain and get under your skin and see through you. I do not want you to read my mind. I do not want to know all your secrets. I need you to find me and let me look for you.

And most importantly, I do not need you to accept me; that is not your role, not your duty. I do not need you to do everything in your power to change me. I need you to fight me every step of the way, while holding my hand and welcoming me at the finish line.

hope is yellow

Ever wandered how hope looks like? What color it has?
I'll tell you: hope is yellow. Hope is as yellow as light at sunset. Hope looks like a bunch of tall tall trees, standing straight on an empty street. All stripped of leaves, waiting for next season. An empty street, with yellow leaves, waiting for snow. A chair in the middle, not supposed to be there, not belonging, like a dandelion through concrete. And a girl. Back turned. Away from the sun, the trees, the leaves, the long endless road. Sitting. Waiting. Unaware that hope is in fact yellow. And that yellow is all around.
Where it's not supposed to be. Where you don't see it. But I'll give you a hint. Hope is yellow, you just have to turn and look at it.

stiai, nu-i asa?

De unde stii cat de apropiat imi esti? Cum iti dai seama cat de mult tin la tine?

Dupa cate astept de la tine: ma astept sa fii acolo oricand, oricum si de cate ori trebuie pentru mine.
Dupa cum ma astept sa imi citesti gandurile: stiu ca intelegi de ce sunt asa, fara sa trebuiasca sa iti explic.
Dupa cum te nedreptatesc: nu era vina ta, pur si simplu erai in calea supararii mele si ai primit toate rautatile, dar tu nu te superi.
Dupa cat de putin iti zambesc: tie nu trebuie sa iti zambesc daca nu am chef, chiar daca nu ma doare un zambet si il ofer oricui altcuiva.
Dupa cata dezordine gasesti la mine cand vii acolo: nu trebuie sa aranjez nimic pentru tine, pe tine nu te deranjeaza sosetele pe lustra.
Dupa cat de rar imi cer scuze: chiar nu e cazul sa iti spun ca imi pare rau, tu stii ca eu nu am vrut sa fac sau sa zic asta.
Dupa cat de mult te neglijez: nu te superi daca te aman pentru ca exista intotdeauna ceva mai important de facut - conteaza calitatea, nu cantitatea, nu?
Dupa cat de departe merg cu reprosurile si dupa cat de putine aprecieri primesti de la mine: nu trebuie sa iti spun cat de bun esti si cat ma bucur ca te cunosc, e de la sine inteles; in schimb e de datoria mea sa te fac mai bun si sa iti spun tot ce ma deranjeaza la tine.
Dupa cat de urat pot vorbi cu tine sau in preajma ta: pot sa spun "dragalasenii" de birjar fara sa imi cer scuze dupa, atunci cand suntem numai noi, si pot sa spun exact ce gandesc despre tine si felul tau de a fi, asta de fapt inseamna ca sunt relaxat langa tine.
Dupa cat de mult iti plang pe umar: voi fi cel mai increzator si fericit fata de altii, iar tie iti voi spune numai fricile mele, numai problemele mele, pentru ca asta arata ca am incredere in tine.
Dupa lipsa de politete: nu trebuie sa iti multumesc chiar de fiecare data, stii doar ca sunt recunoscator, si un 'mneata mormait iti ajunge cand imi e prea somn pentru mai mult.
Dupa cantitatea de rautati pe care imi permit sa ti le servesc: cand sunt rautacios si te lovesc acolo unde doare mai tare pentru ca eu stiu exact unde sa dau, stiu ca ma vei ierta intotdeauna fiindca tu stii ca de fapt am dreptate, plus ca ne cunoastem prea bine ca sa ne suparam din nimicuri.

Nu e nevoie sa regret nimic, ma cunoasteti si ma acceptati asa cum sunt, altfel nu ati fi langa mine. Si e de datoria voastra sa acceptati tot ce vine de la mine, pentru ca asa sunt eu si nu ati vrea sa ma prefac. Daca nu reusesc sa va conving ca eu am dreptate si nu am gresit de fapt cu nimic, oricum o sa imi iertati orice: pentru ca stiu sa fiu draguta daca trebuie si pentru ca eu am nevoie de voi si nu imi puteti spune nu.

Imi pare rau. De fapt, chiar am nevoie de tine. Ti-o spun, desi ma astept sa o vezi, sa o stii, sa o intelegi.
Eu, tu, noi, voi, toti.

despre incredere si alti demoni

Sau doar despre incredere.
Si cand zic incredere ma refer mai degraba la increderea de a fi, de a te deschide, de a ierta, nu increderea de a-ti lasa copiii cu un necunoscut, sau increderea de a dormi noaptea cu casa descuiata, sau increderea de a intra in cusca leului.

Sa nu ai incredere in lume inseamna sa nu ai incredere in tine. Sa nu ai incredere inseamna sa traiesti cu frica, crispat. Sa nu ai incredere inseamna sa nu dormi noptile si sa iti fi mai bine singur. Sa nu ai incredere inseamna sa speri ca ii dezamagesti pe ceilalti inainte sa te dezamageasca ei pe tine. Sa nu ai incredere inseamna sa ascunzi, crezand ca altii ascund. Sa nu ai incredere inseamna sa minti. Sa nu ai incredere inseamna sa te uiti tot timpul in urma ta si peste umar.

Increderea este o alegere. Increderea este un risc. Increderea este o libertate.

Sa ai incredere inseamna sa deschizi ochii si sa te uiti inainte si in sus, in dreapta si in spate, in jos si in tine. Sa ai incredere inseamna sa asculti si sa raspunzi. Sa ai incredere inseamna sa nu ii lasi pe altii sa te dezamageasca, orice ar face. Sa ai incredere inseamna sa visezi cu ochii deschisi dimineata devreme mana-n-mana. Sa ai incredere inseamna sa iti scoti frica la plimbare, sa ii spui povesti si sa ii canti colinde. Sa ai incredere in lume inseamna sa te recunosti pe tine.

overthinking versus notthinking

Notthinking.Notthinking means everything that really happens to you seams surreal.
Notthinking is good. Notthinking means you are relaxed and have so many happy, living neurons. Notthinking means you have no worries, no yesterday and no tomorrow. Notthinking means no inconvenient questions and no uncomfortable answers. Notthinking means you react fast.
Notthinking is bad. Notthinking means you don't see the light at the tunnel as the locomotive it is. Notthinking means you get to see your life flashing before your eyes, or friends crashing into fences in slowmotion. Notthinking means your intentions are thousands of miles away from the effects of your actions.
Overthinking.
Overthinking means everything that really happens to you seems trivial.
Overthinking is good. Overthinking means you are always guarded, always prepared. Overthinking means nothing really takes you by surprise, since you already have seen it coming, imagined it, pictured it. Overthinking means you have a big enough imagination to see all possible parallel universes.
Overthinking is bad. Overthinking means you are paranoid, since you know exactly how it can all go bad. Overthinking means you are able to take the smallest of gestures and imagine the prettiest of stories. Overthinking means you grow hopes in the desert, and fears in the oasis.

despre gheme

Toti oamenii au cate un ghem in cap. O gramada de ata colorata care se desfasoara si iese de acolo incetul cu incetul pana nu mai ramane nimic. Unii au doar nuante de gri, unii au o explozie de culori; unii au doar rosu, altii au doar culori complemetare; unii au culori calde, altii au doar culori primare.
Ata se desfasoara si iese pe gura. Unora le iese dreapta si uniforma si plictisitoare; unora le iese bucatele mici si chinuite; unora le iese cu fundite si puf moale si matasos; unora le iese cu noduri si scame.
Cu ata asta impletesc oamenii caciuli, fulare, plovere, sosete, manusi si botosei unii pentru altii. Unii stiu sa croseteze frumos, si fac modele nemaivazute si minunat de frumoase; unii nu nimeresc marimea si le fac mici si incomode, sau mari si lalai; unii gresesc des si le fac pline de noduri si gauri si ochiuri pierdute; unii sunt nehotarati si schimba modelul la fiecare rand; unii nu au imaginatie si fac acelasi model tot timpul; unii lucreaza fara de cusur si fac lucruri perfecte si plictisitoare si relaxante.
Am un dulap plin de caciuli largi si pufoase, cu gauri si fundite; cu modele fara sens, de culori schimbatoare; care se micsoreaza la spalat si se desira la frig; care nu tin de cald si apara de vant; care se uita in autobuze si se regasesc in funduri de fantani.

calzebra

Calzebra este mascota Confuziei, tara tuturor intrebarilor. Este animalul totemic, bestia mitica, specia disparuta, creatura rar intalnita despre care se vorbeste numai in soapta. Este un animal ascuns, despre care se stiu doar cateva lucruri:

• este surd de o ureche;
• este curios din fire;
  
• nu stie sa danseze;
  
• este un animal ciudat, care atrage intrebari;
• e tare de cap;
  
• este foarte colorat si, din aceasta cauza, rusinos;
• nu ii place sa vorbeasca despre sine;
• desi sta ferm pe picioare, se darama foarte usor daca stii unde sa apesi;
• are probleme cu aranjarea coamei rebele;
• ii lucesc ochii de inteligenta;
• vindeca zambete.
  

Confuzia

Confuzia este o tara mica si fara colturi. E foarte usor sa obtii cetatenia, trebuie doar sa depui o cerere scrisa cu mai multe creioane colorate si semnata cu cerneala invizibila si o spranceana ridicata. Cu toate acestea, Confuzia nu are nici un cetatean pentru ca nimeni nu a depus vreodata o cerere. Confuzia e plina de turisti tot timpul anului. Biletele de vacanta acolo sunt ieftine, cu transportul inclus si rapid.
Confuzia are o limba usor de invatat si de folosit, cu multe cuvinte sinonime, imprumutate din multe limbi. Cuvintele "poate", "maybe", "vielleicht" si "b'fhéidir" sunt sinonime, si mai au multi multi frati. Singura regula gramaticala este ca toate ce se spun se termina cu semnul intrebarii. Singura exceptie este salutul: "Nu stiu" (si sinonimele lui).
Confuzia este o tara nesigura si de aceea nimeni nu locuieste acolo. Acolo ti se poate intampla orice si nimic. Acolo bantuie fantomele si se formeaza miraje la fiecare colt. Casele sunt facute din carti de joc, castelele din nisip, si parcurile sunt desenate de copii de gradinita. Confuzia nu are granite, ci e inconjurata de un zid mare mare, colorat cu alb si negru. Nu are nici carari si semne de circulatie, si e foarte greu sa gasesti poarta de iesire.
Moneda nationala in Confuzia este Visul, cu subdiviziunea Iluzia. Costumul national e facut din plasa de tantari, voal, tifon si panza topita. Confuzia are ape sarate si un singur munte, care insa s-a dus la Mohamed. Mascota si animalul totemic al Confuziei este calzebra, o specie disparuta si rar intalnita despre care se vorbeste numai in soapta.

to be or not to become of stone

Ignoring it might just make it go away... and that's the worst of it. One day she decided enough was enough, she decided enough with the world. No more would she let it creep in her tiny little box with no corners, seed the seeds of doubt and fear. No more would she let the whims of a big red elephant jumping around her rule her world. No more painting herself with other people's colors.
So one day she went to a far away place, distant and deserted, sat down and curled herself so she'd be as small as possible. She covered her eyes, her ears, her mouth, her nose: let it come, she thought. Eyes covered, she would not see the bad. Ears covered, she would not hear the bad. Mouth covered, she would not taste the bad. Nose covered, she would not smell the bad. Made of stone, numb to all.
But. Eyes covered, she could not speak. Ears covered, she could not dream. Mouth covered, she could not kiss the morning. Nose covered, she could not remember. Made of stone, alone with herself.
Ignoring it might just make it go away... and that's the worst of it.

Source of the photo: .AF648

the words

There are all kinds of words in this world and there are many kinds of ways to tell them apart and categorize them and put them in little boxes.
There are words that you forget to speak, and can only feel and see and touch. Words running before your eyes, impossible to read; whispered in your ears, impossible to hear; held in your hands, impossible to squeeze; tumbling between your teeth, impossible to utter.
There are words that you can eat, words that enter not your ears, but your mouth left open in gaze and shock and disbelief or sometimes just amazement. These words get to your stomach and tingle or pinch or simply turn it upside down or make it burn.
There are words that refuse to be said, words that you swallow when they manage to get to your lips. Words with a curious back and forth movement, never staying put on the inside, never out in the open. Words sometimes looking out into the world through your eyes, screaming at it.
There are words with the specific property to change when reaching the air. Words with one meaning on lips, and a completely different one in ears. Words that start wars and build walls between people.
There are words that are meant for one person, and one person only, words mostly never spoken, which find themselves put in a bubble together with words told by the same person. A bubble that usually threatens to burst just before it finds new ways to further expand and keep everything in. A bubble will never let anything out gently, it will just burst one day and flood and drown everything beyond repair.

regulile nescrise ale elefantilor

• elefantii nu seamana niciodata cu elefanti
• elefantii mari mari intra in cutiute mici mici fara colturi
• pe elefanti nu ii vede nimeni altcineva
• niciodata nu e mai bine fara elefant, chiar daca asa pare
• elefantii mari mari si rosii nu se sperie de soricei mici mici si gri
• daca un elefant e ignorat (ceea ce e foarte foarte greu), se pierde
  
• elefantilor le plac povestile crosetate si fularele de adormit copiii
  
• elefantii fac numai si numai ce vor ei
• un elefant pierdut e aproape imposibil de gasit din nou
  

un elefant mare mare, rosu si saltaret

Odata ca niciodata, fetita a intalnit un elefant. Dar nu l-a recunoscut. Nu semana de loc cu un elefant. Semana cu orice altceva, semana cu multe multe altele, semana cu oameni, semana cu cuvinte, semana cu vise, semana cu simtiri, semana cu mobila frumoasa mirosind a nou, semana cu planuri de viitor, semana cu liniste.
Cu timpul fetita si-a dat seama ca e un elefant. Cand si-a dat seama ca e un elefant, si-a dat seama ca nu il vede nimeni altcineva. Cand si-a dat seama ca nu il vede altcineva, si-a dat seama ca e mare mare si rosu. E mult lucru sa ai un elefant mare mare si rosu pe care nu il vede nimeni. Si crestea tot mai mult. Era tot mai greu sa se comporte ca si cum nu ar avea langa ea un elefant mare mare si rosu.
A invatat ca il poate face mic mic cateodata si il poate pune in cutiuta mica mica fara colturi. Pentru un timp asta rezolva problema. Cutiuta era mare pe dinauntru si elefantul se pierdea prin ea. Apoi elefantul a inceput sa prinda gustul saltatului, a devenit un elefant saltaret profesionist. Si la cat de mare mare era el, cand salta se zguduiau toate... si nimeni nu vedea in afara de fetita. Si era greu. Incepea uneori sa salte chiar si in cutiuta. Nu e deloc bine sa iti salte cineva in cutiuta.
Apoi a plecat, a disparut o perioada si a fost aproape bine. Dar asa cum nu stii cand ai un elefant, asa nu stii nici ca nu iti e bine fara, desi e una din regulile nescrise ale elefantilor. Fetita si-a luat un soricel mic mic si gri. A vrut sa inlocuiasca elefantul, si sa il sperie daca se intoarce inapoi. Nu a functionat, si oricum soricelul nu incapea in cutiuta, iar fetitei ii era frica si sa ii arate cutiuta, ca poate se speria de atata culoare.
Si s-a intors elefantul, si era si mai greu sa ii faca fata. Cateodata pleca neanuntat, cateodata topaia pana cadea lat, cateodata uita sa semene cu un elefant mare mare si rosu. Fetita a facut tot ce a putut: cand accepta sa intre in cutiuta, ii zugravea peretii cu toate culorile ei, cateodata topaia cu el, a incercat sa il dreseze, a incercat sa ii spuna povesti.
A incercat sa il ignore, dar asta nu se poate, nu asta se face cu elefantii mari mai si saltareti. Daca totusi o sa reuseasca, o sa il piarda, si elefantii pierduti nu se mai intorc.

incurcaturi si daca elefant

O incurcatura nu vine niciodata singura, ci vine insotita de un elefant mare rosu si saltaret precum si de un "si daca". O incurcatura se descurca incepand de sus catre stanga si continuand de dedesubt catre colturi. In primul rand se purcede la a se evita si ignora "si daca"-ul (orice incercare de apropiere poate fi fatala, "daca..."). Pentru dezlegarea matelor incurcate de elefantul mare si rosu:

• se lipeste un leocoplast cu amintiri verzi acolo unde nu este nevoie;
• se aplica un strat generos de intrebari catre pereti stropiti cu apa sarata;
• se despica firul in patru, sau chiar paispe;
  
• se ia gura pe dinainte;
• se pune pata;
  
• se adauga praf de nopti albe;
  
• se fierbe in suc propriu si liniste deplin agitata;
• totul se lasa sa sada pana la sfantu' asteapta sau nu mai trebuie.
  

every morning she was blind

And every morning she was blind before she touched him.
And every morning she was lost before he hugged her.
And every morning she was small before she found him.
And every morning she was deaf before he kissed her.
And every morning she was cold before she saw him.
And every morning she was numb before he spoke to her.

And then one day she had the courage to be blind, lost, small, deaf, cold and numb. And another day she would let someone else touch her, find her, see her. And maybe someday hug him, kiss him, speak to him. And then they would see together, find each other, grow together, listen together, keep each other warm and feel together.

closed until further notice

You should know we're closed right now and you should know we've been this way for a while and we will be so for some time now. Can't figure out though when exactly it happened... can't really put our finger on it. There must have been signs, they just weren't seen by the right people at the right time. It was probably a gradual thing... just happened one layer at a time. 'Cause there are layers you know. It's not just eyes closed, mouth closed, ears closed. Noooo... it's more than that. I'm pretty sure the eyes, ears, mouth are actually open somewhere in there, just covered up really good.

The layers... don't know the order exactly... but there are

• bubble wrap layers, the kind you pop when you're bored and are supposed to keep you safe,
• aluminum layers that are supposed to keep you warm, or cold,
• layers with feathers, so it's soft and nothing hurts, and you just don't feel much,
• layers with pockets where you can loose or hide things,
• onion layers, the kind that make you cry if you break or cut them,
• layers with locks so that no one can get in unless they have the key,
• layers with one way looking windows so you can look outside, but can't be seen,
• lead layers so it's hard to move around,
• paper layers, so there's something people leave messages on,
• layers with mirrors where you can go look for yourself in your eyes,
• glass layers so you must be careful not to break,
• dusty layers where things are put to hopefully be forgotten,
• layers with edges and corners so nothing goes smoothly,
• layers with hedgehogs to keep the noisy ones out,
• and there's a nice shiny colorful layer of wrapping paper with a big red bow covering it all up.
  

So we're closed, for whatever reason, and you should stay out and away. You may knock gently, once; you may leave a message for me, myself or I. Don't push, don't go round the windows hoping to catch a glimpse, don't scream an shout and beg trying to get in. If you do that, the second you cross the line, you will find the hedgehogs, and they're a mean bunch of fellows. Don't be fooled by the nice bow on top, go away, don't stand there waiting for something that might never open back.

there is no road to nowhere

Un prieten a postat de curand fotografia de mai sus. Titlu este sugestiv si potrivit: "road to nowhere". Dar... as avea ceva de zis totusi.

Ipoteza: Presupunem ca pleci deundeva, ca sa ajungi undeva. Presupunem si ca la un moment dat iti dai seama ca te afli pe un drum care duce nicaieri.

Demonstratie:
1. Nicaieri nu exista, orice loc este un "undeva" generic.
2. Nicaieri nu exista, conform punctului 1, deci drumul duce undeva. Nefiind undeva-ul cautat, sa ii zicem altundeva.
3. Stiind ca drumul duce nicaieri (care de fapt este altundeva, cum am zis la punctul 2), si stiind ca nu te intereseaza sa ajungi acolo, intrebarea este: te mai poti intoarce la "deundeva"-ul intial? Nu. Vei ajunge undeva. Care nefiind nici destinatia initiala (undeva) este altundeva. Dar nu este nici acelasi altundeva ca la punctul 2, deci este celalaltundeva.

Morala:
1. Daca nu ajungi undeva, poti ajunge altundeva sau celalaltundeva (care pot fi si mai interesante).
2. Chiar daca pare ca duce nicaieri, orice drum duce deundeva catre undeva, altundeva sau celalatundeva.
3. Nu te poti intoarce la deundeva.

fetita care nu vrea sa creasca

A fost o data ca niciodata o fetita mica mica. O fetita mica mica si fericita. Zambea tot timpul si era foarte simpatica. Ii placea sa citeasca povesti cu zane adevarate si monstri inchipuiti. Era politicoasa si saritoare. Stia de lucrurile rele dar credea ca toate sunt bune. Vedea ca oamenii pleaca dar credea ca se si intorc.

Fetita mica mica insa nu vroia sub nici o forma sa creasca. Ii era asa de frica sa creasca incat atunci cand si-a dat seama ca a crescut impotriva vointei ei, a incercat sa ignore lucrul asta si sa il ascunda. E greu sa cresti si sa descoperi ca zanele sunt la fel de inchipuite ca monstri, ca de fapt toate lucrurile bune au si rele, si ca oamenii care pleaca nu sunt aceiasi cu cei care se intorc. Cateodata reusea sa semene cu o fetita mica mica si fericita, dar de obicei semana mai mult cu o babuta mica si uricioasa. Si cu cat incerca mai mult sa semene cu o fetita mica si zambareata, cu atat era mai trista.

Desigur, multa lume nu isi dadea seama de asta, pentru ca fetita avea o cutiuta. Era o cutiuta mica mica fara colturi care arata cam asa. Cateodata se ascundea toata toata in cutiuta cea mica si ii zugravea peretii cu toate culorile ei si astepta acolo pana o scotea cineva sau pana ii trecea asemanarea cu o babuta mica si uricioasa.

cutiuta mica mica fara colturi

A fost o data o fetita mica mica. Fetita cea mica mica avea o cutiuta mica mica. Cutiuta cea mica mica era fara colturi. Pe dinafara cel putin. Inauntru insa, cutiuta era mare mare si cu multe multe despartituri si ascunzisuri si colturi si culori. In cutiuta asta isi tinea fetita tot ce avea mai de pret:
tot ce era mai bun si tot ce era mai rau,
tot ce conta si tot ce nu avea importanta,
toate amintirile, tot ce uita si tot ce nu vroia sa isi aduca aminte,
tot ce visa, tot ce dorea, tot ce a fost,
tot ce avea si tot ce pierdea,
tot ce primea si tot ce dadea,
tot ce gandea si tot ce nu spunea,
toti monstrii adevarati si buburuzele inchipuite,
toate culorile ei.

Cateodata, fetita intra cu totul in cutiuta si se ascundea acolo de lucrurile rele si de lucrurile bune care veneau sa o caute. Cateodata fetita ascundea acolo toatele lucrurile bune si toate lucrurile rele care veneau sa o caute.

Nu e un lucru deloc ciudat si deosebit sa ai o cutiuta, si nu a fost niciodata. Toata lumea are una; doar ca unii uita, altii le ignora, si mai sunt si cei care le arunca. Sunt unii care le imprumuta si cativa care le fac cadou. Sunt unii care le vand si cativa care le fura. De aceea, putini stiau de cutiuta fetitei, si mai putini au vazut-o, iar de uitat inauntru...

sometimes

sometimes I want to whisper every rude rude word that I know in your ear.
sometimes I start talking to you about anything at all, just to talk to you.
sometimes I wish you never knew who I was and what I did.
sometimes I think I'm invisible.
sometimes only you get me.
sometimes I would like to read your mind.
sometimes I want to walk up to you and scream in your face "Let's get the fuck out of here!".
sometimes I dream I can fly.
sometimes I'm a complete and utter insecure, paranoid wreck.
sometimes I smile for no reason whatsoever.
sometimes the ghosts of what I had run their fingers down my spine.
sometimes I am not original.
sometimes I forgive.
sometimes I want to turn to the last page.
sometimes I would want you to read my mind.
sometimes I put walls around myself just to see who cares enough to break them down.
sometimes I am rude to you without it being your fault.
sometimes I forget.
sometimes you don't get me at all.
sometimes I just want to give you the hug you'll never admit you need.
sometimes I must rewind to go forward.
sometimes I wish for things I don't need.
sometimes I drive myself nuts.

on my way back to, away from, towards... you

I fight myself every step of the way towards me. I'm so tired of being me and I'm not even sure I know who myself is anymore. Maybe somewhere inside myself there is a me that understands what I'm doing. I wake up talking to me, trying to get myself to find some reason to continue, start, end this. But the me that I am would like to stop myself from doing what I want. I can't let myself take over me.

I'm on my way. I should put me in a box and ship myself back to, away from, towards you.

If I have a million faces, then you should have a million pairs of eyes. If I have a million voices then you should have a million pairs of ears. If I dream a million lives then you should be a million people. And if I know a million yous, then you should love a single me. And I will love the yous that were. And I will love the yous that are. And I will love the yous I only heard of. And I will love the yous that only I know. And I will love the yous that will be. And I will love the you that does not exist. And I will love the you that does not love me.

alandala

mult placut mine cand in cand vorbit aiurea. uitat prepozitii nu punctuatie verb inadecvat. pic relaxant facut minte odihnit. ca cum sarit numarat 3 7. bun exercitii totusi pastrat ordine sens. nici nu greu dar zambet mic colt guri.
placut mie si spus romana cuvant cuvant engleza. pentru exemplu: loveste-te pe tine in afara, pietruieste-mi lumea, atarnand acolo in, eu ma conduc pe mine nuci, sus margareta.

Furnicuta de baie

La mine la serviciu a aparut o furnicuta in baie. E din aia simpatica. Nu mare si urata sau rosie, e mica mica si draguta. Si pare foarte confuza si pierduta. In prima zi cand am vazut-o se plimba in cercuri pe gresie, cateodata parand a sti exact incotro se indreapta, apoi cotind din nou dezorientata. Nu s-a dus totusi mai mult decat 4 piese de gresie... ramanea in locul pe care probabil il cunostea deja, fiindu-i frica sa treaca de granitele locului strain dar deja studiat. Ieri am vazut-o din nou. De data asta mergea pe liniile drepte dintre piesele de gresie. O miscare organizata si fara loc de invartit. Un drum drept si batatorit. Si totusi a ramas in aceeasi zona a celor 4 dale. Azi n-am mai vazut-o. As fi vrut sa o iau eu de acolo si sa o duc afara. Dar gargaritele sunt singurele pe care le pot tine in mana. La restul insectelor am reactii asematoare miscarilor de break-dance si ma incretesc tota numai la gandul asta. Acesta fiind unul dintre motivele care m-au facut sa raman in stadiul observatorului rece. M-am recunoscut pe mine in miscarile ei haotice si in nehotararea ei si in confuzia ei. Asa ca azi, daca nu am vazut-o, pot sa imi imaginez ca gasit iesirea, sau ca a ajutat-o cineva, sau ca s-a inecat, sau ca a fost strivita sub un papuc binevoitor. Si apoi pot sa ma pun din nou pe mine in locul ei.

Being oblivious comes natural to us

Nimeni nu are memorie de elefant. Nici elefantii nu cred ca au memorie de elefanti, cine a intrat vreodata in mintea unui elefant sa verfice ce tine el minte si cum? Elefantii utia, si elefantii sunt uitati, chiar si cei mari si rosii si saltareti. Dar nu de elefanti vroiam eu sa aduc vorba, ci de amintri si memorie. Ce e interesant este ce alegem fiecare sa tinem minte, sau mai bine zis, ce alegem sa ne aducem aminte, ca de tinut minte... tinem mai multe decat ne amintim intr-un anumit moment.
Cu cartile: uit cui si ce carti dau eu cu imprumut, si desi tin mult la cartile mele si vreau sa le am multi ani de acum incolo, vreau si sa le dau la cat mai multi, mai ales pe cele mai bune. Dar nu uit niciodata de cartile pe care le-am luat cu imprumut. Am doua carti de vreo 5 ani de zile luate... nu m-am mai intalnit cu persoana respectiva de atunci, dar imi aduc aminte de ele din cand in cand.
Sunt prin definitie dezordonata si aiurita, nu pot tine ordine in casa mai mult de 2 zile. Am obiceiul de a uita de lucrurile care trebuie facute. In cautarea telefonului care suna, graba mare, observ un bon cazut pe jos din vreun buzunar sau din geanta, imi spun ca nu pot sa il ridic chiar acum, dar imi pun post-it mental, trebuie neaparat sa il ridic cand termin de vorbit. In secunda doi uit. Si daca e numar gresit si nu vorbesc nimic, pana am inchis telefonul am uitat complet. Si voi trece pe langa bonul ala de inca 5 ori cel putin pana ma hotarasc in sfarsit sa il ridic: il vad, imi aduc aminte ca am uitat de el si uit din nou imediat.
Uit sa imi iau pasta de dinti. In dimineata asta am stors ultima picatura din tubul strategic de rezerva. Stiind ca am obiceiul sa uit sa cumpar cand se apropie finalul unui tub, am unul pus bine, folosit pe jumatate in caz de urgenta si necesitate, care ma poarta intre doua cumparari. De data asta l-am terminat si pe el. Azi dimineata, pusa fata in fata cu realitatea spalatului pe dinti, am redescoperit lipsa si l-am stors cu greu (din nou), l-am presat cu periuta pana a ajuns subtire de tot si am reusit sa mai scot cat pentru o folosire. Cred ca data viitoare il tai si adun cu periuta de pe pereti... Ajunsa in magazin am o senzatiederanjanta ca trebuie neparat sa iau ceva, si ajung sa iau de cateva ori ultimul lucru pe l-am uitat. Deci vrand sa iau pasta de dinti, imi refac de exemplu stocul de zahar, ba chiar am mai mult decat am nevoie chiar acum. Si cand o sa raman fara ulei... o sa imi iau multa pasta de dinti.

I, myself, fear me

We all have our fears. I have many myself. But my biggest is not of something out there, not of someone out there, I fear me. I fear you can't handle me. I won't let you know all there is to know because I don't think you can take it. It's not that I don't trust you, it's that I don't have faith in me. I failed and disappointed me numerous times. So I'll tell you only bits and pieces of me. I'll let you see only what is safe, and what I can no longer hold back.
And anyways, I would not know how to do things right even if wanted to. I tried bullring it out. The result is usually something too strong or too little, it gets misunderstood, it's scary and leads to endless apologizing. I tried thinking long and thoroughly, make a structured list of ideas that I need expressing. When it is time for them to come out, they may come out all forced and artificial and fake; or I may forget and mix them up, or just barely stutter them unconvincingly, all ending in a quiet blushed me with big watery eyes. Or I can just shut up, keep it all inside until there is no point in saying or doing anything because it's way to late and it's all lost for good, or too far in the past to hurt anyone. I can end up grateful I held my tongue, or endlessly regretting having missed that small window of opportunity to come clean.
They are all good approaches if used with caution and in the right circumstances. Sometimes all you should do is say things out loud, impulsively, unpredictable, chaotic and most of all honest; other times you should build up a case, prepare arguments, think things through; and at some point it's better to just shut the hell up, turn around and walk away. I just usually fail miserably when it comes time to choose one and I end up making a big mess of things.

Chaos all around

There's a strange sense of chaos surrounding me these days. I feel like nothing makes sense and I'm just a spectator for all things going on around me, like nothing really touches me. It's like one of those weird dreams when you see yourself from the outside and you just watch, without any power to change anything. And people's faces seem to just fade out in the scenery. I had a dream last night, finally a dream with a him I don't know. He had no name, no face. There was no history there, no explanations, no fears. No questions, no answers.
There is chaos on my desk, in my apartment, in my head. I cannot concentrate, I have done nothing worthwhile at work or at home in the last few days, and hours seem to just slip by, and days too. But there is a strange comfort in that. Chaos means no pressure. Pressure comes form trying to order chaos. Pressure comes from trying to ask questions you don't really want answered. Pressure comes from having to throw answers you do not have, or do not want to have.

Gustul asta imi suna cunoscut din vedere

Am azi o senzatie ciudata care vine din cand in cand. Binecunoscuta si nebinevenita. O senzatie ca pielea mea s-a facut mica mica dintr-o data si nu mai incap in ea si trebuie sa ma misc cat mai mult ca sa imi fac loc mie langa mine, o senzatie ca lucrurile de langa mine din fiecare zi imi sunt straine, o senatie ca ma uit prin oameni si ei nu ma vad pe mine, o senzatie ca mainile mele nu-mi mai apartin si sunt doua bete caudate care atarna si se misca aiurea si fara vointa mea, o senzatie ca timpul trece pe langa mine ca un melc batran si turbat, incet si totusi repede, o senzatie ca orbitele mele nu mai sunt incapatoare pentru ochii mei care o sa sara acusi prin ochelari, o senzatie ca am ceva de facut dar nu stiu ce, o senzatie ca e ceva in fata mea, pentru mine, pe care eu nu il pot vedea dar trebuie neparat sa il vad, ca altfel o sa plece, o senzatie de mancarime la nivelul buricelor degetelor, o senzatie de cosmar ca deschid gura sa strig si nu ies decat litere surde si transparente, o senzatie ca nu stiu unde am fost si incotro sunt, o senzatie difuza de nervi, fara o sursa sau directie definite, o senzatie ca am plecat de undeva si am uitat ceva foarte important acolo, dar al carui nume nu mai exista in dictionarul meu, o senzatie atat de colorata incat e tranparenta.

One day at a time

Cand eram mica am fost invatata ca lucrurile stau asa: “Vrei ceva? Trebuie sa faci ceva pentru asta”. Lucrurile nu vin de la sine, nu primesti nimic pe degeaba, pana la urma tot se intoarce roata. Si am crescut cu ideea asta adanc inradacinata. Nu zic ca e doar o problema de educatie, cred ca totul e legat si de felul meu de a fi, iar invatamintele au gasit pamant fertil la mine. Asa ca acum, astept reciprocitate in tot ce fac si dau si primesc.

M-ai calcat pe coada… trebuie sa primesc ceva in schimb, fie ca te calc si eu pe coada mai devreme sau mai tarziu, fie ca iti ceri scuze si pui cenusa in cap pentru asta. Oricum, nu se uita pana nu se echilibreaza balanta.

Sunt politicoasa si amabila cu tine? Astept acelasi lucru.

Esti cu fundul in sus si eu inteleg asta si iti fac gigea? Perfect, dar cand o sa fiu si eu cu fundul in sus… ai face bine sa fii acolo.

Totul se invarte intre a numerota si a tine scorul. E ca in fizica, nimic nu se pierde, totul se transforma. Inchid gura si inghit din cand in cand… o data, de doua ori, dar asta nu inseamna ca aici se termina. Nuuuu. Totul se noteaza, totul se tine minte. La fel functioneaza si daca simt eu ca primesc mai mult decat pot da inapoi. E foarte frustrant si fac tot ce pot sa ma lupt cu asta, chiar daca e in felul meu propriu si personal… ca de exemplu sa dau din maini si din picioare si sa fiu a naibii in incercarea de a demonstra ca nu merit ce primesc, si ca poate fi luat inapoi. De obicei e luat.

Desigur, lumea nu functioneaza asa. In schimbul amabilitatii nu primesti politete. Unele lucruri se dau pe gratis. Si alte lucruri nu le vei primi oricat ai da pentru ele. Si asa e, nu se schimba nimic oricat te-ai oftica.

Incerc sa schimb asta la mine, dar… e cam greu. Am cunoscut un om altfel decat oricine. Un om care stie sa dea tot si poate sa nu ceara nimic in schimb. Exista si asa ceva. Un om care cere doar sansa de a da. Mi-ar placea sa pot sa accept asta, dar pana una alta incerc sa invat de la el. Incerc sa nu mai astept ca atunci cand dau, sa primesc ceva inapoi. E bine cateodata ca atunci cand aduni si faci socotelile si sa stii doar ca tu ai dat tot ce ai avut de dat, tu ai facut tot ce ai putut. Desigur, asta nu functioneaza imediat, peste trei zile s-ar putea sa ma trezesc dimineata si sa zic: “Nu-i corect, daca eu… tu de ce nu?”. Dar incet incet, poate totusi imi iese.

Oamenii care ma cunosc poate o sa zica: “Da’ de unde! Esti aceeasi selfish bitch care ai fost tot timpul.” Dar cred ca asta nu conteaza atat de mult… conteaza ca atunci cand pun capul pe perna seara sa pot sa ma gandesc: “Nu aveti dreptate si eu stiu ca am facut ce am putut. One day at a time.”

elefantul meu cel mare si rosu

De ceva timp am un nou animalut. E un elefant mare si rosu. Ii place foarte mult sa topaie prin prin jurul meu, in cele mai nepotrivite momente. Doar ca nimeni nu il vede. Sunt cativa oameni care ii intuiesc prezenta, si cred ca am incercat sa povestesc despre el, dar prefer sa nu il vada nimeni. E mult lucru un elefant mare si rosu, si nu oricine poate accepta asa ceva. Cateodata e cuminte si reusesc sa il fac mic mic si sa il bag intr-o cutiuta mica mica fara colturi si sa uit de el. Dar cateodata asa tropaie ca imi e foarte greu sa il ignor, si pentru ca nimeni altcineva nu il vede, oamenii se uita ciudat la mine si ma fac eu mica mica. O sa imi iau un soricel mic si gri ca sa il sperie si sa stea cuminte la el in cutiuta, ca e greu de trait cu un elefant mare si rosu. Stiu eu ca un soricel mic si gri e cea mai buna alegere ca sa faca elefantul cel mare si rosu sa stea mic mic in cutiuta lui pentru mult timp de acum incolo. Nu imi plac mie soriceii foarte tare, iar cei gri… nici atat; dar sunt sigura ca ma pot obisnui cu el. Chiar cunosc un soricel care vrea sa fie al meu si numai al meu, si e chiar un soricel simpatic daca stau sa ma gandesc. Iar elefantul… o sa il pastrez mic mic in cutiuta lui mica mica fara colturi, tot timpul cu mine. Poate din cand in cand o sa mai ridic un pic capacul sa ma uit la el, ca o sa mi se faca tare dor, era elefantul meu preferat si credeam ca o sa il imblanzesc si o sa topaie pe langa mine pana cand o sa fie batran si o sa se faca rosu inchis si o sa il doara incheieturile de la reumatism.

Comunicare de diferite arome si culori

Gandindu-ma la comunicare, de toate felurile, imi vin doi oameni in minte. Doi oameni care nu seamana, doi oameni ale caror relatie cu mine nu seamana, doi oameni ale caror eu nu seamana (in traducere, eu cea pe care o vad ei, eu care sunt cand sunt cu ei). Ce este totusi in comun, e faptul ca pot sa vorbesc unele lucruri cu ei, din priviri. Se intampla ceva in jurul nostru, ne privim si radem. Vrea unul dintre noi ceva si nu vrea sa o spuna cu voce tare? Se poate face inteles si altfel fara probleme. Toate bune si frumoase pana acum, si nimic iesit din comun. Cand cunosti o persoana destul de bine, si v-ati creat anumite tipare, e foarte simplu sa vedeti un lucru si sa stiti ca va ganditi amandoi la aceeasi chestie, there is no voodoo magic involved. Asta nu inseamna nici ca poti sa faci asta cu oricine: o cunosc pe mama de cand ma stiu si nu pot face asta cu ea…

Si totusi, where’s the catch? Problema este cand totusi trecem la comunicare de celelalte feluri: vorbita, scrisa, limbajul corpului. Cu unul dintre cei doi oameni nu am aproape nici o problema, pot sa vorbesc cu el, sa ii spun ce am de zis. Daca mai am momente in care ceva nu iese, stie sa ma prinda la jumatatea drumului si sa stoarca din mine ce de scos de acolo. Si el la randul lui imi spune ce are de zis. Nu imi place tot timpul ce are de zis, si “palmele” pe care le primesc mai ustura cateodata, dar de obicei iese bine pana la urma, pentru ca stim sa comunicam unul cu altul, sa zicem ce avem de zis si sa ne auzim. Ma uimeste cateodata cat de bine poate sa ma ghiceasca si sa ma prinda la jumatatea drumului.

Si apoi e cealalta persoana. Ne stim de mult, de ani buni, ne intelegem unul pe altul, ne cunoastem foarte bine, putem vorbi despre absolut orice si ne putem baza oricand unul pe altul. E si el unul dintre putinii oameni cu care pot vorbi orice, oricand, oricum. Si totusi. Cateodata cand e vorba de a vorbi de ceva mai delicat, de a cere ceva, sau in cele mai neasteptate situatii, incepe un joc de-a cainele si pisica. Incepem amadoi sa presupunem ce gandeste celalalt, ce vrea. Orice intentie de a zice direct ce se intampla in mintea noastra este dintr-o data de negasit. Si incepe o conversatie placuta de genul…
“Daca vrei, poti sa…”
“Nu, nu cred ca e nevoie… Dar daca crezi ca ar fi bine… Nu stiu”
“Pai nu, doar daca vrei, adica…”
“Da, nu e o idee rea si as vrea dar… nu stiu daca... Zi-mi tu ce vrei si facem asa.”
“Mai, sincer nu stiu. Nu stiu sigur, s-ar putea sa fie, dar nu conteaza, daca vrei, serios ca…”
Privita din afara, e chiar comica discutia. Dar cand esti acolo si pandesti fiecare gest, fiecare intonatie ca sa incerci sa ghicesti exact ce vrea, ce gandeste celalalt, cand te pierzi in if-uri si tot talentul de comunicare din ochi a disparut… hazul se cam duce. Ne descurcam foarte bine cand vine vorba de povestit despre galetuse de plastic, o barfa mica despre colegul cel nou care miroase ciudat, despre ce ne doare, ce ne bucura, sau despre metode noi si inovative de a evita gandurile lungi si desirate in miez de noapte. Putem sa discutam fara probleme despre nimicuri si mai ales despre toturi, si totusi cateodata reusim sa ne blocam si incepem sa dansam in jurul subiectului ca doi luptatori de sumo gata sa se arunce unul aspura celuilalt. Adevarul e ca e “just our thingy”, dar cateodata imi doresc sa nu am dorinta aia nebuna sa ii dau doua palme unuia dintre noi, impuls care vine in mijlocul unor discutii in care stam ascunsi dupa deget. Si ceea ce nu inteleg, este cum pot doi oameni sa se inteleaga din priviri, si totusi cateodata sa vorbeasca cuvinte si sa nu se inteleaga, sa se impiedice in puncte puncte...

Despre Ina

Mi-am adus aminte azi, asa cum imi mai aduc aminte din cand in cand, de o povestire mica mica pe care am scris-o la sfarsitul liceului. De astfel singura pe care am scris-o vreodata. Motiv pentru care imi este si atat de draga. Nu musteste de talent, si poate nici nu se intelege complet imaginea din capul meu. Nu am reusit niciodata sa ma exprim complet si bine. Totusi, cand o recitesc (poate de doua ori intr-un an, poate dupa o pauza de trei ani) imi aduc aminte de mine cea de atunci, de cum gandeam si cum vedeam lumea. M-am abtinut cu greu sa fac modificari la ea, sa corectez unele exprimari, sa fac unele imagini mai clare, dar m-am gandit ca nu e locul meu, al celei de acum sa corectez ceva ce apartine mie celei de atunci, chiar daca e departe de a fi perfect. De atunci si pana acum, am aratat-o poate la nu mai mult de 5 persoane. Mi se parea cumva prea intima. Si totusi azi am copiat-o din caietul in care era scrisa de mana. M-am gandit ca poate e mai in siguranta aici decat acolo. E pasul trei din calatoria ei. Intai a fost scrisa pe o foaie. Care sta acolo in caiet, impaturita intre filele lui. Cand am transcris-o de pe foaie, am mai corectat cate ceva. Dar intre cele doua variante nu erau decat cateva zile, poate saptamani, deci nu s-a schimbat nimic. Acum e prea tarziu sa o mai schimb, trebuie sa ramana asa. Si iata, ea este:


Echilibru

S-a presupus ca noi, si tot ce ne inconjoara, suntem lumina; lumina incetinita uneori pana la oprirea intr-o forma definita. Iar in noi, in lumina oprita, mai exista si un pic de lumina repede, lumina in stadiul initial. Dar de-a lungul existentei noastre, aceasta incetineste. Cand se opreste… ne pierdem identitatea; nu murim, dar totusi existenta noastra se opreste. Odata ca niciodata, poate demult, poate peste multi ani, lumina se va fi oprit in forma de Ina.

***

Dupa ce s-a nascut a deschis ochii si primul lucru pe care l-a vazut a fost lumina. Lumina peste tot. Apoi a disparut. Dar a revenit dupa putin timp. I-au explicat ca asa stau lucrurile: zi, apoi noapte, si iarasi zi. Tot auzea cuvantul Ina; a inteles ca ea e Ina. S-a ridicat in picioare, a inceput sa mearga, dar in loc sa se uite in jur, ea se uita in sus. Cerul. Peste tot, si totusi atat de departe. S-a gandit apoi ca pentru a ajunge sus trebuie sa se uite in jos. Si cand s-a uitat, a vazut ca era sus. Se afla pe o banda lata cam de o palma, nu foarte sus, dar deasupra. Sub ea, oameni maturi miscandu-se haotic. S-a uitat in stanga si in dreapta si a vazut copii ca ea, tot pe benzi, mergand unii mai mari, in fata, altii, mai mici, in urma. S-a uitat in spate si a vazut capatul – abia incepuse sa mearga. S-a uitat in fata si nu l-a vazut. Si a inceput sa il caute.

A intrat in vorba cu ceilalti copii. Alergau si sareau impreuna, fiecare pe banda lui, fara sa is idea seama cat de ingusta era de fapt. Cand oboseau, se asezau si priveau curiosi multimea de sub ei.

A mai trecut ceva timp, au mai crescut, au mai inaintat, dar capatul tot nu se vedea. La un moment dat, baiatul de langa Ina a inceput sa mearga mai greu, sad ea din maini, pana cand s-a prabusit peste multimea de jos. Copiii de sus au ramas uimiti. De ce? Cum era posibil sa cada? Si alte intrebari, mai vechi, au revenit: de ce in fata lor, de la un timp, nu mai vedeau pe nimeni si nimic, unde dispareau…

Tot mai multi au inceput sa cada. Unii, de frica, se aruncau singuri. Un nou concept incepea sa isi faca loc in mintile lor: Echilibru.

Curand, Ina a ramas singura. In fata, in lateral, nimeni. Doar in spate, tot mai in spate cu cat inainta, copii cum fusese si ea. Era singura. Nu intelegea ce este Echilibrul. Nu intelegea de ce au cazut toti. Era atat de frumos sus! A incercat sa vorbeasca cu cei de jos, sa le spuna sa urce si ei. Cei mai multi au ingnorat-o, unii au incercat dar fara succes. Cativa insa au ramas cu ochii atintiti in sus, intrebandu-se uimiti ce cauta ea acolo. Asa ceva nu se mai intamplase niciodata. Ea nu trebuia sa fie acolo, trebuia sa fi cazut de mult. De ce sa ramana? Nu e corect. Ei au cazut, trebuia si ea sa cada.

Au inceput sa ii spuna ca ea nu are ce cauta acolo, ca locul ei e jos, cu ei, la fel ca ei. E tarziu, intradevar, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Au incercat sa o convinga sa sara. Dar ea nu a vrut. Era atat de bine sus… Dar nici ei nu s-au lasat si, pana la urma, au dat-o jos cu forta. A devenit si Ina astfel o anonima in haosul de jos. Lumina din ea, care stralucea mai tare decat la oricine, s-a stins. Jos nu putea exista lumina.

Despre arta de a fi singur

Singura cand intri in casa si inchizi usa in spatele tau, singura cand peretii se aduna si apartamentul devine mic, mic… ca o vizuina de soarec. Singura in patul ala mare pe care l-ati luat impreuna. Singura in el, facand piruete de pe o parte pe cealalta, cu o perna in brate si cu plapuma stransa de jur-imprejur, ca o falsa imbratisare, copie infidela a alteia care a fost demult, in alta viata. Singura in mijlocul noptii, cu amintirea cosmarului pe care nu are cine sa o alunge. Singura dimineata, in fata unui mic dejun pe fuga. Singura duminica, fara nimeni caruia sa ii gatesc ceva, ca sa nu rugineasca in mine acest semitalent. Singura in fata televizorului, la un film pe care ai vrea atat de mult sa il comentezi cu cineva. Singura cand vecina de sus iti inunda baia.

Singura cu grijile adunate peste zi, fara a avea cui le varsa. Despre vecinul care ameninta sa iti taie cauciucurile daca mai parchezi acolo. Despre vanzatoarea care n-are chef sa ridice ochii cand te salute, sau daca ii ridica, te face sa simti nevoia sa ii ceri scuze ca ai avut nevoie de sampon tarziu in noapte, la ora inchiderii. Despre ultimul banc pe care l-ai auzit. Despre urmarirea cu masini prin oras cand mergeai la masa cu colegii. Despre senzatia aia de bine din prima zi de primavara, cand iesi afara si soarele, si peste liniste sunt doar ciripiri vesele de vrabii la fel de fericite ca tine. Despre prima dimineata cu zapada.

So… cum faci sa poti sa trai cu asta? Cum faci sa nu mai cada peretii pe tine cand intri in casa goala? Cu faci sa poti adormi seara, fara sa ti se faca dor? Care sunt secretele ascunse ale acestei arte. Trebuie sa fie o arta. Sigur cei ce fac asta cu succes sunt niste artisti.

In primul rand cred ca trebuie sa inveti sa traiesti cu tine, cu gandurile care apar atunci cand nu e nimeni in jur sa faca galagie si sa le acopere. Sa iti gasesti lucruri de facut acasa dupa ce ai spalat putinele vase din chiuveta, si putinele rufe care parca niciodata nu sunt destule sa umple masina de spalat. Sa te apuci de crosetat, de facut margele, de vazut tot top 250 IMDB, de pictat pereti, de mutat mobila. Apoi, e cazul sa regasesti fosti colegi, cunostiinte, prieteni pe care i-ai neglijat, sa ii scoti in oras si la teatru si la o bila si la un film si la o poveste in fata unei cani cu vin fiert. Sa te apuci de fumat, de baut, de mancat. Sa iti gasesti un hobby, sa faci un curs de calificare in ceva arte de mult pierdute, sa inveti sa dansezi, sa scoti masina din parcare si sa incepi sa cutreieri tara, sau macar imprejurimile orasului in miez de noapte cand somnul tot te ocoleste. Sa iti faci abonament la bazin, la sala, la tenis.

Si mai poti face un lucru. Trebuie sa faci ceva cu chestiile aleea care iti umbla prin cap si nu au cale de iesire. Fie gasesti un hot-line, fie te duci si faci terapie, fie le scrii… Si le scrii… Iti faci un document la serviciu, unde pui ce nu indraznesti sa spui unora. Iti faci un carnetel pe care il porti tot timpul cu tine, unde scrii ganduri scurte care iti trec prin minte atunci cand nu ai unde sa le tii, si care altfel s-ar pierde, unde iti scrii tie, sa iti aduci aminte cum sa nu faci, notes to self. Si poate iti faci un blog undeva, uitat de lume, unde iti dai cu parerea despre lume, in speranta ca lumea nu aude, in speranta ca lumea aude.