regulile nescrise ale elefantilor

• elefantii nu seamana niciodata cu elefanti
• elefantii mari mari intra in cutiute mici mici fara colturi
• pe elefanti nu ii vede nimeni altcineva
• niciodata nu e mai bine fara elefant, chiar daca asa pare
• elefantii mari mari si rosii nu se sperie de soricei mici mici si gri
• daca un elefant e ignorat (ceea ce e foarte foarte greu), se pierde
  
• elefantilor le plac povestile crosetate si fularele de adormit copiii
  
• elefantii fac numai si numai ce vor ei
• un elefant pierdut e aproape imposibil de gasit din nou
  

un elefant mare mare, rosu si saltaret

Odata ca niciodata, fetita a intalnit un elefant. Dar nu l-a recunoscut. Nu semana de loc cu un elefant. Semana cu orice altceva, semana cu multe multe altele, semana cu oameni, semana cu cuvinte, semana cu vise, semana cu simtiri, semana cu mobila frumoasa mirosind a nou, semana cu planuri de viitor, semana cu liniste.
Cu timpul fetita si-a dat seama ca e un elefant. Cand si-a dat seama ca e un elefant, si-a dat seama ca nu il vede nimeni altcineva. Cand si-a dat seama ca nu il vede altcineva, si-a dat seama ca e mare mare si rosu. E mult lucru sa ai un elefant mare mare si rosu pe care nu il vede nimeni. Si crestea tot mai mult. Era tot mai greu sa se comporte ca si cum nu ar avea langa ea un elefant mare mare si rosu.
A invatat ca il poate face mic mic cateodata si il poate pune in cutiuta mica mica fara colturi. Pentru un timp asta rezolva problema. Cutiuta era mare pe dinauntru si elefantul se pierdea prin ea. Apoi elefantul a inceput sa prinda gustul saltatului, a devenit un elefant saltaret profesionist. Si la cat de mare mare era el, cand salta se zguduiau toate... si nimeni nu vedea in afara de fetita. Si era greu. Incepea uneori sa salte chiar si in cutiuta. Nu e deloc bine sa iti salte cineva in cutiuta.
Apoi a plecat, a disparut o perioada si a fost aproape bine. Dar asa cum nu stii cand ai un elefant, asa nu stii nici ca nu iti e bine fara, desi e una din regulile nescrise ale elefantilor. Fetita si-a luat un soricel mic mic si gri. A vrut sa inlocuiasca elefantul, si sa il sperie daca se intoarce inapoi. Nu a functionat, si oricum soricelul nu incapea in cutiuta, iar fetitei ii era frica si sa ii arate cutiuta, ca poate se speria de atata culoare.
Si s-a intors elefantul, si era si mai greu sa ii faca fata. Cateodata pleca neanuntat, cateodata topaia pana cadea lat, cateodata uita sa semene cu un elefant mare mare si rosu. Fetita a facut tot ce a putut: cand accepta sa intre in cutiuta, ii zugravea peretii cu toate culorile ei, cateodata topaia cu el, a incercat sa il dreseze, a incercat sa ii spuna povesti.
A incercat sa il ignore, dar asta nu se poate, nu asta se face cu elefantii mari mai si saltareti. Daca totusi o sa reuseasca, o sa il piarda, si elefantii pierduti nu se mai intorc.

fetita care nu vrea sa creasca

A fost o data ca niciodata o fetita mica mica. O fetita mica mica si fericita. Zambea tot timpul si era foarte simpatica. Ii placea sa citeasca povesti cu zane adevarate si monstri inchipuiti. Era politicoasa si saritoare. Stia de lucrurile rele dar credea ca toate sunt bune. Vedea ca oamenii pleaca dar credea ca se si intorc.

Fetita mica mica insa nu vroia sub nici o forma sa creasca. Ii era asa de frica sa creasca incat atunci cand si-a dat seama ca a crescut impotriva vointei ei, a incercat sa ignore lucrul asta si sa il ascunda. E greu sa cresti si sa descoperi ca zanele sunt la fel de inchipuite ca monstri, ca de fapt toate lucrurile bune au si rele, si ca oamenii care pleaca nu sunt aceiasi cu cei care se intorc. Cateodata reusea sa semene cu o fetita mica mica si fericita, dar de obicei semana mai mult cu o babuta mica si uricioasa. Si cu cat incerca mai mult sa semene cu o fetita mica si zambareata, cu atat era mai trista.

Desigur, multa lume nu isi dadea seama de asta, pentru ca fetita avea o cutiuta. Era o cutiuta mica mica fara colturi care arata cam asa. Cateodata se ascundea toata toata in cutiuta cea mica si ii zugravea peretii cu toate culorile ei si astepta acolo pana o scotea cineva sau pana ii trecea asemanarea cu o babuta mica si uricioasa.

cutiuta mica mica fara colturi

A fost o data o fetita mica mica. Fetita cea mica mica avea o cutiuta mica mica. Cutiuta cea mica mica era fara colturi. Pe dinafara cel putin. Inauntru insa, cutiuta era mare mare si cu multe multe despartituri si ascunzisuri si colturi si culori. In cutiuta asta isi tinea fetita tot ce avea mai de pret:
tot ce era mai bun si tot ce era mai rau,
tot ce conta si tot ce nu avea importanta,
toate amintirile, tot ce uita si tot ce nu vroia sa isi aduca aminte,
tot ce visa, tot ce dorea, tot ce a fost,
tot ce avea si tot ce pierdea,
tot ce primea si tot ce dadea,
tot ce gandea si tot ce nu spunea,
toti monstrii adevarati si buburuzele inchipuite,
toate culorile ei.

Cateodata, fetita intra cu totul in cutiuta si se ascundea acolo de lucrurile rele si de lucrurile bune care veneau sa o caute. Cateodata fetita ascundea acolo toatele lucrurile bune si toate lucrurile rele care veneau sa o caute.

Nu e un lucru deloc ciudat si deosebit sa ai o cutiuta, si nu a fost niciodata. Toata lumea are una; doar ca unii uita, altii le ignora, si mai sunt si cei care le arunca. Sunt unii care le imprumuta si cativa care le fac cadou. Sunt unii care le vand si cativa care le fura. De aceea, putini stiau de cutiuta fetitei, si mai putini au vazut-o, iar de uitat inauntru...