of words lost in hiding

I think of all the words written but unseen. I remember.
I see all the words written but unseen. I remember why.
I know all the words written but unseen. I remember why they're there.
I feel all the words written but unseen. I remember why they're there and not here.

Each one a fear. Each one a rage. Each one a reason. Each one a madness. Each one a tear. Each one a step.
Each one taken out and swallowed back in.

About the shell the ghost the shadows. About the never ever after. About the words you breathe in and the images you cry out. About the principles of dots. About the labels we wear.
Stories with elephants and giraffes. Stories of my dear almost never ever gonna happen. Short stories for people long gone.

You never fought for me. No one ever fought for me. Not even me.

I would burn my words and drown my thoughts if I thought it helped.
Now it is said. Not to you, but for me. So I can begin.

Being oblivious comes natural to us

Nimeni nu are memorie de elefant. Nici elefantii nu cred ca au memorie de elefanti, cine a intrat vreodata in mintea unui elefant sa verfice ce tine el minte si cum? Elefantii utia, si elefantii sunt uitati, chiar si cei mari si rosii si saltareti. Dar nu de elefanti vroiam eu sa aduc vorba, ci de amintri si memorie. Ce e interesant este ce alegem fiecare sa tinem minte, sau mai bine zis, ce alegem sa ne aducem aminte, ca de tinut minte... tinem mai multe decat ne amintim intr-un anumit moment.
Cu cartile: uit cui si ce carti dau eu cu imprumut, si desi tin mult la cartile mele si vreau sa le am multi ani de acum incolo, vreau si sa le dau la cat mai multi, mai ales pe cele mai bune. Dar nu uit niciodata de cartile pe care le-am luat cu imprumut. Am doua carti de vreo 5 ani de zile luate... nu m-am mai intalnit cu persoana respectiva de atunci, dar imi aduc aminte de ele din cand in cand.
Sunt prin definitie dezordonata si aiurita, nu pot tine ordine in casa mai mult de 2 zile. Am obiceiul de a uita de lucrurile care trebuie facute. In cautarea telefonului care suna, graba mare, observ un bon cazut pe jos din vreun buzunar sau din geanta, imi spun ca nu pot sa il ridic chiar acum, dar imi pun post-it mental, trebuie neaparat sa il ridic cand termin de vorbit. In secunda doi uit. Si daca e numar gresit si nu vorbesc nimic, pana am inchis telefonul am uitat complet. Si voi trece pe langa bonul ala de inca 5 ori cel putin pana ma hotarasc in sfarsit sa il ridic: il vad, imi aduc aminte ca am uitat de el si uit din nou imediat.
Uit sa imi iau pasta de dinti. In dimineata asta am stors ultima picatura din tubul strategic de rezerva. Stiind ca am obiceiul sa uit sa cumpar cand se apropie finalul unui tub, am unul pus bine, folosit pe jumatate in caz de urgenta si necesitate, care ma poarta intre doua cumparari. De data asta l-am terminat si pe el. Azi dimineata, pusa fata in fata cu realitatea spalatului pe dinti, am redescoperit lipsa si l-am stors cu greu (din nou), l-am presat cu periuta pana a ajuns subtire de tot si am reusit sa mai scot cat pentru o folosire. Cred ca data viitoare il tai si adun cu periuta de pe pereti... Ajunsa in magazin am o senzatiederanjanta ca trebuie neparat sa iau ceva, si ajung sa iau de cateva ori ultimul lucru pe l-am uitat. Deci vrand sa iau pasta de dinti, imi refac de exemplu stocul de zahar, ba chiar am mai mult decat am nevoie chiar acum. Si cand o sa raman fara ulei... o sa imi iau multa pasta de dinti.

One day at a time

Cand eram mica am fost invatata ca lucrurile stau asa: “Vrei ceva? Trebuie sa faci ceva pentru asta”. Lucrurile nu vin de la sine, nu primesti nimic pe degeaba, pana la urma tot se intoarce roata. Si am crescut cu ideea asta adanc inradacinata. Nu zic ca e doar o problema de educatie, cred ca totul e legat si de felul meu de a fi, iar invatamintele au gasit pamant fertil la mine. Asa ca acum, astept reciprocitate in tot ce fac si dau si primesc.

M-ai calcat pe coada… trebuie sa primesc ceva in schimb, fie ca te calc si eu pe coada mai devreme sau mai tarziu, fie ca iti ceri scuze si pui cenusa in cap pentru asta. Oricum, nu se uita pana nu se echilibreaza balanta.

Sunt politicoasa si amabila cu tine? Astept acelasi lucru.

Esti cu fundul in sus si eu inteleg asta si iti fac gigea? Perfect, dar cand o sa fiu si eu cu fundul in sus… ai face bine sa fii acolo.

Totul se invarte intre a numerota si a tine scorul. E ca in fizica, nimic nu se pierde, totul se transforma. Inchid gura si inghit din cand in cand… o data, de doua ori, dar asta nu inseamna ca aici se termina. Nuuuu. Totul se noteaza, totul se tine minte. La fel functioneaza si daca simt eu ca primesc mai mult decat pot da inapoi. E foarte frustrant si fac tot ce pot sa ma lupt cu asta, chiar daca e in felul meu propriu si personal… ca de exemplu sa dau din maini si din picioare si sa fiu a naibii in incercarea de a demonstra ca nu merit ce primesc, si ca poate fi luat inapoi. De obicei e luat.

Desigur, lumea nu functioneaza asa. In schimbul amabilitatii nu primesti politete. Unele lucruri se dau pe gratis. Si alte lucruri nu le vei primi oricat ai da pentru ele. Si asa e, nu se schimba nimic oricat te-ai oftica.

Incerc sa schimb asta la mine, dar… e cam greu. Am cunoscut un om altfel decat oricine. Un om care stie sa dea tot si poate sa nu ceara nimic in schimb. Exista si asa ceva. Un om care cere doar sansa de a da. Mi-ar placea sa pot sa accept asta, dar pana una alta incerc sa invat de la el. Incerc sa nu mai astept ca atunci cand dau, sa primesc ceva inapoi. E bine cateodata ca atunci cand aduni si faci socotelile si sa stii doar ca tu ai dat tot ce ai avut de dat, tu ai facut tot ce ai putut. Desigur, asta nu functioneaza imediat, peste trei zile s-ar putea sa ma trezesc dimineata si sa zic: “Nu-i corect, daca eu… tu de ce nu?”. Dar incet incet, poate totusi imi iese.

Oamenii care ma cunosc poate o sa zica: “Da’ de unde! Esti aceeasi selfish bitch care ai fost tot timpul.” Dar cred ca asta nu conteaza atat de mult… conteaza ca atunci cand pun capul pe perna seara sa pot sa ma gandesc: “Nu aveti dreptate si eu stiu ca am facut ce am putut. One day at a time.”

Despre Ina

Mi-am adus aminte azi, asa cum imi mai aduc aminte din cand in cand, de o povestire mica mica pe care am scris-o la sfarsitul liceului. De astfel singura pe care am scris-o vreodata. Motiv pentru care imi este si atat de draga. Nu musteste de talent, si poate nici nu se intelege complet imaginea din capul meu. Nu am reusit niciodata sa ma exprim complet si bine. Totusi, cand o recitesc (poate de doua ori intr-un an, poate dupa o pauza de trei ani) imi aduc aminte de mine cea de atunci, de cum gandeam si cum vedeam lumea. M-am abtinut cu greu sa fac modificari la ea, sa corectez unele exprimari, sa fac unele imagini mai clare, dar m-am gandit ca nu e locul meu, al celei de acum sa corectez ceva ce apartine mie celei de atunci, chiar daca e departe de a fi perfect. De atunci si pana acum, am aratat-o poate la nu mai mult de 5 persoane. Mi se parea cumva prea intima. Si totusi azi am copiat-o din caietul in care era scrisa de mana. M-am gandit ca poate e mai in siguranta aici decat acolo. E pasul trei din calatoria ei. Intai a fost scrisa pe o foaie. Care sta acolo in caiet, impaturita intre filele lui. Cand am transcris-o de pe foaie, am mai corectat cate ceva. Dar intre cele doua variante nu erau decat cateva zile, poate saptamani, deci nu s-a schimbat nimic. Acum e prea tarziu sa o mai schimb, trebuie sa ramana asa. Si iata, ea este:


Echilibru

S-a presupus ca noi, si tot ce ne inconjoara, suntem lumina; lumina incetinita uneori pana la oprirea intr-o forma definita. Iar in noi, in lumina oprita, mai exista si un pic de lumina repede, lumina in stadiul initial. Dar de-a lungul existentei noastre, aceasta incetineste. Cand se opreste… ne pierdem identitatea; nu murim, dar totusi existenta noastra se opreste. Odata ca niciodata, poate demult, poate peste multi ani, lumina se va fi oprit in forma de Ina.

***

Dupa ce s-a nascut a deschis ochii si primul lucru pe care l-a vazut a fost lumina. Lumina peste tot. Apoi a disparut. Dar a revenit dupa putin timp. I-au explicat ca asa stau lucrurile: zi, apoi noapte, si iarasi zi. Tot auzea cuvantul Ina; a inteles ca ea e Ina. S-a ridicat in picioare, a inceput sa mearga, dar in loc sa se uite in jur, ea se uita in sus. Cerul. Peste tot, si totusi atat de departe. S-a gandit apoi ca pentru a ajunge sus trebuie sa se uite in jos. Si cand s-a uitat, a vazut ca era sus. Se afla pe o banda lata cam de o palma, nu foarte sus, dar deasupra. Sub ea, oameni maturi miscandu-se haotic. S-a uitat in stanga si in dreapta si a vazut copii ca ea, tot pe benzi, mergand unii mai mari, in fata, altii, mai mici, in urma. S-a uitat in spate si a vazut capatul – abia incepuse sa mearga. S-a uitat in fata si nu l-a vazut. Si a inceput sa il caute.

A intrat in vorba cu ceilalti copii. Alergau si sareau impreuna, fiecare pe banda lui, fara sa is idea seama cat de ingusta era de fapt. Cand oboseau, se asezau si priveau curiosi multimea de sub ei.

A mai trecut ceva timp, au mai crescut, au mai inaintat, dar capatul tot nu se vedea. La un moment dat, baiatul de langa Ina a inceput sa mearga mai greu, sad ea din maini, pana cand s-a prabusit peste multimea de jos. Copiii de sus au ramas uimiti. De ce? Cum era posibil sa cada? Si alte intrebari, mai vechi, au revenit: de ce in fata lor, de la un timp, nu mai vedeau pe nimeni si nimic, unde dispareau…

Tot mai multi au inceput sa cada. Unii, de frica, se aruncau singuri. Un nou concept incepea sa isi faca loc in mintile lor: Echilibru.

Curand, Ina a ramas singura. In fata, in lateral, nimeni. Doar in spate, tot mai in spate cu cat inainta, copii cum fusese si ea. Era singura. Nu intelegea ce este Echilibrul. Nu intelegea de ce au cazut toti. Era atat de frumos sus! A incercat sa vorbeasca cu cei de jos, sa le spuna sa urce si ei. Cei mai multi au ingnorat-o, unii au incercat dar fara succes. Cativa insa au ramas cu ochii atintiti in sus, intrebandu-se uimiti ce cauta ea acolo. Asa ceva nu se mai intamplase niciodata. Ea nu trebuia sa fie acolo, trebuia sa fi cazut de mult. De ce sa ramana? Nu e corect. Ei au cazut, trebuia si ea sa cada.

Au inceput sa ii spuna ca ea nu are ce cauta acolo, ca locul ei e jos, cu ei, la fel ca ei. E tarziu, intradevar, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Au incercat sa o convinga sa sara. Dar ea nu a vrut. Era atat de bine sus… Dar nici ei nu s-au lasat si, pana la urma, au dat-o jos cu forta. A devenit si Ina astfel o anonima in haosul de jos. Lumina din ea, care stralucea mai tare decat la oricine, s-a stins. Jos nu putea exista lumina.