Despre Ina

Mi-am adus aminte azi, asa cum imi mai aduc aminte din cand in cand, de o povestire mica mica pe care am scris-o la sfarsitul liceului. De astfel singura pe care am scris-o vreodata. Motiv pentru care imi este si atat de draga. Nu musteste de talent, si poate nici nu se intelege complet imaginea din capul meu. Nu am reusit niciodata sa ma exprim complet si bine. Totusi, cand o recitesc (poate de doua ori intr-un an, poate dupa o pauza de trei ani) imi aduc aminte de mine cea de atunci, de cum gandeam si cum vedeam lumea. M-am abtinut cu greu sa fac modificari la ea, sa corectez unele exprimari, sa fac unele imagini mai clare, dar m-am gandit ca nu e locul meu, al celei de acum sa corectez ceva ce apartine mie celei de atunci, chiar daca e departe de a fi perfect. De atunci si pana acum, am aratat-o poate la nu mai mult de 5 persoane. Mi se parea cumva prea intima. Si totusi azi am copiat-o din caietul in care era scrisa de mana. M-am gandit ca poate e mai in siguranta aici decat acolo. E pasul trei din calatoria ei. Intai a fost scrisa pe o foaie. Care sta acolo in caiet, impaturita intre filele lui. Cand am transcris-o de pe foaie, am mai corectat cate ceva. Dar intre cele doua variante nu erau decat cateva zile, poate saptamani, deci nu s-a schimbat nimic. Acum e prea tarziu sa o mai schimb, trebuie sa ramana asa. Si iata, ea este:


Echilibru

S-a presupus ca noi, si tot ce ne inconjoara, suntem lumina; lumina incetinita uneori pana la oprirea intr-o forma definita. Iar in noi, in lumina oprita, mai exista si un pic de lumina repede, lumina in stadiul initial. Dar de-a lungul existentei noastre, aceasta incetineste. Cand se opreste… ne pierdem identitatea; nu murim, dar totusi existenta noastra se opreste. Odata ca niciodata, poate demult, poate peste multi ani, lumina se va fi oprit in forma de Ina.

***

Dupa ce s-a nascut a deschis ochii si primul lucru pe care l-a vazut a fost lumina. Lumina peste tot. Apoi a disparut. Dar a revenit dupa putin timp. I-au explicat ca asa stau lucrurile: zi, apoi noapte, si iarasi zi. Tot auzea cuvantul Ina; a inteles ca ea e Ina. S-a ridicat in picioare, a inceput sa mearga, dar in loc sa se uite in jur, ea se uita in sus. Cerul. Peste tot, si totusi atat de departe. S-a gandit apoi ca pentru a ajunge sus trebuie sa se uite in jos. Si cand s-a uitat, a vazut ca era sus. Se afla pe o banda lata cam de o palma, nu foarte sus, dar deasupra. Sub ea, oameni maturi miscandu-se haotic. S-a uitat in stanga si in dreapta si a vazut copii ca ea, tot pe benzi, mergand unii mai mari, in fata, altii, mai mici, in urma. S-a uitat in spate si a vazut capatul – abia incepuse sa mearga. S-a uitat in fata si nu l-a vazut. Si a inceput sa il caute.

A intrat in vorba cu ceilalti copii. Alergau si sareau impreuna, fiecare pe banda lui, fara sa is idea seama cat de ingusta era de fapt. Cand oboseau, se asezau si priveau curiosi multimea de sub ei.

A mai trecut ceva timp, au mai crescut, au mai inaintat, dar capatul tot nu se vedea. La un moment dat, baiatul de langa Ina a inceput sa mearga mai greu, sad ea din maini, pana cand s-a prabusit peste multimea de jos. Copiii de sus au ramas uimiti. De ce? Cum era posibil sa cada? Si alte intrebari, mai vechi, au revenit: de ce in fata lor, de la un timp, nu mai vedeau pe nimeni si nimic, unde dispareau…

Tot mai multi au inceput sa cada. Unii, de frica, se aruncau singuri. Un nou concept incepea sa isi faca loc in mintile lor: Echilibru.

Curand, Ina a ramas singura. In fata, in lateral, nimeni. Doar in spate, tot mai in spate cu cat inainta, copii cum fusese si ea. Era singura. Nu intelegea ce este Echilibrul. Nu intelegea de ce au cazut toti. Era atat de frumos sus! A incercat sa vorbeasca cu cei de jos, sa le spuna sa urce si ei. Cei mai multi au ingnorat-o, unii au incercat dar fara succes. Cativa insa au ramas cu ochii atintiti in sus, intrebandu-se uimiti ce cauta ea acolo. Asa ceva nu se mai intamplase niciodata. Ea nu trebuia sa fie acolo, trebuia sa fi cazut de mult. De ce sa ramana? Nu e corect. Ei au cazut, trebuia si ea sa cada.

Au inceput sa ii spuna ca ea nu are ce cauta acolo, ca locul ei e jos, cu ei, la fel ca ei. E tarziu, intradevar, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Au incercat sa o convinga sa sara. Dar ea nu a vrut. Era atat de bine sus… Dar nici ei nu s-au lasat si, pana la urma, au dat-o jos cu forta. A devenit si Ina astfel o anonima in haosul de jos. Lumina din ea, care stralucea mai tare decat la oricine, s-a stins. Jos nu putea exista lumina.