skip to main |
skip to sidebar
You should know we're closed right now and you should know we've been this way for a while and we will be so for some time now. Can't figure out though when exactly it happened... can't really put our finger on it. There must have been signs, they just weren't seen by the right people at the right time. It was probably a gradual thing... just happened one layer at a time. 'Cause there are layers you know. It's not just eyes closed, mouth closed, ears closed. Noooo... it's more than that. I'm pretty sure the eyes, ears, mouth are actually open somewhere in there, just covered up really good.
The layers... don't know the order exactly... but there are- bubble wrap layers, the kind you pop when you're bored and are supposed to keep you safe,
- aluminum layers that are supposed to keep you warm, or cold,
- layers with feathers, so it's soft and nothing hurts, and you just don't feel much,
- layers with pockets where you can loose or hide things,
- onion layers, the kind that make you cry if you break or cut them,
- layers with locks so that no one can get in unless they have the key,
- layers with one way looking windows so you can look outside, but can't be seen,
- lead layers so it's hard to move around,
- paper layers, so there's something people leave messages on,
- layers with mirrors where you can go look for yourself in your eyes,
- glass layers so you must be careful not to break,
- dusty layers where things are put to hopefully be forgotten,
- layers with edges and corners so nothing goes smoothly,
- layers with hedgehogs to keep the noisy ones out,
- and there's a nice shiny colorful layer of wrapping paper with a big red bow covering it all up.
So we're closed, for whatever reason, and you should stay out and away. You may knock gently, once; you may leave a message for me, myself or I. Don't push, don't go round the windows hoping to catch a glimpse, don't scream an shout and beg trying to get in. If you do that, the second you cross the line, you will find the hedgehogs, and they're a mean bunch of fellows. Don't be fooled by the nice bow on top, go away, don't stand there waiting for something that might never open back.
Un prieten a postat de curand fotografia de mai sus. Titlu este sugestiv si potrivit: "road to nowhere". Dar... as avea ceva de zis totusi.
Ipoteza: Presupunem ca pleci deundeva, ca sa ajungi undeva. Presupunem si ca la un moment dat iti dai seama ca te afli pe un drum care duce nicaieri.
Demonstratie:
1. Nicaieri nu exista, orice loc este un "undeva" generic.
2. Nicaieri nu exista, conform punctului 1, deci drumul duce undeva. Nefiind undeva-ul cautat, sa ii zicem altundeva.
3. Stiind ca drumul duce nicaieri (care de fapt este altundeva, cum am zis la punctul 2), si stiind ca nu te intereseaza sa ajungi acolo, intrebarea este: te mai poti intoarce la "deundeva"-ul intial? Nu. Vei ajunge undeva. Care nefiind nici destinatia initiala (undeva) este altundeva. Dar nu este nici acelasi altundeva ca la punctul 2, deci este celalaltundeva.
Morala:
1. Daca nu ajungi undeva, poti ajunge altundeva sau celalaltundeva (care pot fi si mai interesante).
2. Chiar daca pare ca duce nicaieri, orice drum duce deundeva catre undeva, altundeva sau celalatundeva.
3. Nu te poti intoarce la deundeva.
A fost o data ca niciodata o fetita mica mica. O fetita mica mica si fericita. Zambea tot timpul si era foarte simpatica. Ii placea sa citeasca povesti cu zane adevarate si monstri inchipuiti. Era politicoasa si saritoare. Stia de lucrurile rele dar credea ca toate sunt bune. Vedea ca oamenii pleaca dar credea ca se si intorc.
Fetita mica mica insa nu vroia sub nici o forma sa creasca. Ii era asa de frica sa creasca incat atunci cand si-a dat seama ca a crescut impotriva vointei ei, a incercat sa ignore lucrul asta si sa il ascunda. E greu sa cresti si sa descoperi ca zanele sunt la fel de inchipuite ca monstri, ca de fapt toate lucrurile bune au si rele, si ca oamenii care pleaca nu sunt aceiasi cu cei care se intorc. Cateodata reusea sa semene cu o fetita mica mica si fericita, dar de obicei semana mai mult cu o babuta mica si uricioasa. Si cu cat incerca mai mult sa semene cu o fetita mica si zambareata, cu atat era mai trista.
Desigur, multa lume nu isi dadea seama de asta, pentru ca fetita avea o cutiuta. Era o cutiuta mica mica fara colturi care arata cam asa. Cateodata se ascundea toata toata in cutiuta cea mica si ii zugravea peretii cu toate culorile ei si astepta acolo pana o scotea cineva sau pana ii trecea asemanarea cu o babuta mica si uricioasa.
A fost o data o fetita mica mica. Fetita cea mica mica avea o cutiuta mica mica. Cutiuta cea mica mica era fara colturi. Pe dinafara cel putin. Inauntru insa, cutiuta era mare mare si cu multe multe despartituri si ascunzisuri si colturi si culori. In cutiuta asta isi tinea fetita tot ce avea mai de pret:
tot ce era mai bun si tot ce era mai rau,
tot ce conta si tot ce nu avea importanta,
toate amintirile, tot ce uita si tot ce nu vroia sa isi aduca aminte,
tot ce visa, tot ce dorea, tot ce a fost,
tot ce avea si tot ce pierdea,
tot ce primea si tot ce dadea,
tot ce gandea si tot ce nu spunea,
toti monstrii adevarati si buburuzele inchipuite,
toate culorile ei.
Cateodata, fetita intra cu totul in cutiuta si se ascundea acolo de lucrurile rele si de lucrurile bune care veneau sa o caute. Cateodata fetita ascundea acolo toatele lucrurile bune si toate lucrurile rele care veneau sa o caute.
Nu e un lucru deloc ciudat si deosebit sa ai o cutiuta, si nu a fost niciodata. Toata lumea are una; doar ca unii uita, altii le ignora, si mai sunt si cei care le arunca. Sunt unii care le imprumuta si cativa care le fac cadou. Sunt unii care le vand si cativa care le fura. De aceea, putini stiau de cutiuta fetitei, si mai putini au vazut-o, iar de uitat inauntru...
