elefantul meu cel mare si rosu

De ceva timp am un nou animalut. E un elefant mare si rosu. Ii place foarte mult sa topaie prin prin jurul meu, in cele mai nepotrivite momente. Doar ca nimeni nu il vede. Sunt cativa oameni care ii intuiesc prezenta, si cred ca am incercat sa povestesc despre el, dar prefer sa nu il vada nimeni. E mult lucru un elefant mare si rosu, si nu oricine poate accepta asa ceva. Cateodata e cuminte si reusesc sa il fac mic mic si sa il bag intr-o cutiuta mica mica fara colturi si sa uit de el. Dar cateodata asa tropaie ca imi e foarte greu sa il ignor, si pentru ca nimeni altcineva nu il vede, oamenii se uita ciudat la mine si ma fac eu mica mica. O sa imi iau un soricel mic si gri ca sa il sperie si sa stea cuminte la el in cutiuta, ca e greu de trait cu un elefant mare si rosu. Stiu eu ca un soricel mic si gri e cea mai buna alegere ca sa faca elefantul cel mare si rosu sa stea mic mic in cutiuta lui pentru mult timp de acum incolo. Nu imi plac mie soriceii foarte tare, iar cei gri… nici atat; dar sunt sigura ca ma pot obisnui cu el. Chiar cunosc un soricel care vrea sa fie al meu si numai al meu, si e chiar un soricel simpatic daca stau sa ma gandesc. Iar elefantul… o sa il pastrez mic mic in cutiuta lui mica mica fara colturi, tot timpul cu mine. Poate din cand in cand o sa mai ridic un pic capacul sa ma uit la el, ca o sa mi se faca tare dor, era elefantul meu preferat si credeam ca o sa il imblanzesc si o sa topaie pe langa mine pana cand o sa fie batran si o sa se faca rosu inchis si o sa il doara incheieturile de la reumatism.

Comunicare de diferite arome si culori

Gandindu-ma la comunicare, de toate felurile, imi vin doi oameni in minte. Doi oameni care nu seamana, doi oameni ale caror relatie cu mine nu seamana, doi oameni ale caror eu nu seamana (in traducere, eu cea pe care o vad ei, eu care sunt cand sunt cu ei). Ce este totusi in comun, e faptul ca pot sa vorbesc unele lucruri cu ei, din priviri. Se intampla ceva in jurul nostru, ne privim si radem. Vrea unul dintre noi ceva si nu vrea sa o spuna cu voce tare? Se poate face inteles si altfel fara probleme. Toate bune si frumoase pana acum, si nimic iesit din comun. Cand cunosti o persoana destul de bine, si v-ati creat anumite tipare, e foarte simplu sa vedeti un lucru si sa stiti ca va ganditi amandoi la aceeasi chestie, there is no voodoo magic involved. Asta nu inseamna nici ca poti sa faci asta cu oricine: o cunosc pe mama de cand ma stiu si nu pot face asta cu ea…

Si totusi, where’s the catch? Problema este cand totusi trecem la comunicare de celelalte feluri: vorbita, scrisa, limbajul corpului. Cu unul dintre cei doi oameni nu am aproape nici o problema, pot sa vorbesc cu el, sa ii spun ce am de zis. Daca mai am momente in care ceva nu iese, stie sa ma prinda la jumatatea drumului si sa stoarca din mine ce de scos de acolo. Si el la randul lui imi spune ce are de zis. Nu imi place tot timpul ce are de zis, si “palmele” pe care le primesc mai ustura cateodata, dar de obicei iese bine pana la urma, pentru ca stim sa comunicam unul cu altul, sa zicem ce avem de zis si sa ne auzim. Ma uimeste cateodata cat de bine poate sa ma ghiceasca si sa ma prinda la jumatatea drumului.

Si apoi e cealalta persoana. Ne stim de mult, de ani buni, ne intelegem unul pe altul, ne cunoastem foarte bine, putem vorbi despre absolut orice si ne putem baza oricand unul pe altul. E si el unul dintre putinii oameni cu care pot vorbi orice, oricand, oricum. Si totusi. Cateodata cand e vorba de a vorbi de ceva mai delicat, de a cere ceva, sau in cele mai neasteptate situatii, incepe un joc de-a cainele si pisica. Incepem amadoi sa presupunem ce gandeste celalalt, ce vrea. Orice intentie de a zice direct ce se intampla in mintea noastra este dintr-o data de negasit. Si incepe o conversatie placuta de genul…
“Daca vrei, poti sa…”
“Nu, nu cred ca e nevoie… Dar daca crezi ca ar fi bine… Nu stiu”
“Pai nu, doar daca vrei, adica…”
“Da, nu e o idee rea si as vrea dar… nu stiu daca... Zi-mi tu ce vrei si facem asa.”
“Mai, sincer nu stiu. Nu stiu sigur, s-ar putea sa fie, dar nu conteaza, daca vrei, serios ca…”
Privita din afara, e chiar comica discutia. Dar cand esti acolo si pandesti fiecare gest, fiecare intonatie ca sa incerci sa ghicesti exact ce vrea, ce gandeste celalalt, cand te pierzi in if-uri si tot talentul de comunicare din ochi a disparut… hazul se cam duce. Ne descurcam foarte bine cand vine vorba de povestit despre galetuse de plastic, o barfa mica despre colegul cel nou care miroase ciudat, despre ce ne doare, ce ne bucura, sau despre metode noi si inovative de a evita gandurile lungi si desirate in miez de noapte. Putem sa discutam fara probleme despre nimicuri si mai ales despre toturi, si totusi cateodata reusim sa ne blocam si incepem sa dansam in jurul subiectului ca doi luptatori de sumo gata sa se arunce unul aspura celuilalt. Adevarul e ca e “just our thingy”, dar cateodata imi doresc sa nu am dorinta aia nebuna sa ii dau doua palme unuia dintre noi, impuls care vine in mijlocul unor discutii in care stam ascunsi dupa deget. Si ceea ce nu inteleg, este cum pot doi oameni sa se inteleaga din priviri, si totusi cateodata sa vorbeasca cuvinte si sa nu se inteleaga, sa se impiedice in puncte puncte...

Despre Ina

Mi-am adus aminte azi, asa cum imi mai aduc aminte din cand in cand, de o povestire mica mica pe care am scris-o la sfarsitul liceului. De astfel singura pe care am scris-o vreodata. Motiv pentru care imi este si atat de draga. Nu musteste de talent, si poate nici nu se intelege complet imaginea din capul meu. Nu am reusit niciodata sa ma exprim complet si bine. Totusi, cand o recitesc (poate de doua ori intr-un an, poate dupa o pauza de trei ani) imi aduc aminte de mine cea de atunci, de cum gandeam si cum vedeam lumea. M-am abtinut cu greu sa fac modificari la ea, sa corectez unele exprimari, sa fac unele imagini mai clare, dar m-am gandit ca nu e locul meu, al celei de acum sa corectez ceva ce apartine mie celei de atunci, chiar daca e departe de a fi perfect. De atunci si pana acum, am aratat-o poate la nu mai mult de 5 persoane. Mi se parea cumva prea intima. Si totusi azi am copiat-o din caietul in care era scrisa de mana. M-am gandit ca poate e mai in siguranta aici decat acolo. E pasul trei din calatoria ei. Intai a fost scrisa pe o foaie. Care sta acolo in caiet, impaturita intre filele lui. Cand am transcris-o de pe foaie, am mai corectat cate ceva. Dar intre cele doua variante nu erau decat cateva zile, poate saptamani, deci nu s-a schimbat nimic. Acum e prea tarziu sa o mai schimb, trebuie sa ramana asa. Si iata, ea este:


Echilibru

S-a presupus ca noi, si tot ce ne inconjoara, suntem lumina; lumina incetinita uneori pana la oprirea intr-o forma definita. Iar in noi, in lumina oprita, mai exista si un pic de lumina repede, lumina in stadiul initial. Dar de-a lungul existentei noastre, aceasta incetineste. Cand se opreste… ne pierdem identitatea; nu murim, dar totusi existenta noastra se opreste. Odata ca niciodata, poate demult, poate peste multi ani, lumina se va fi oprit in forma de Ina.

***

Dupa ce s-a nascut a deschis ochii si primul lucru pe care l-a vazut a fost lumina. Lumina peste tot. Apoi a disparut. Dar a revenit dupa putin timp. I-au explicat ca asa stau lucrurile: zi, apoi noapte, si iarasi zi. Tot auzea cuvantul Ina; a inteles ca ea e Ina. S-a ridicat in picioare, a inceput sa mearga, dar in loc sa se uite in jur, ea se uita in sus. Cerul. Peste tot, si totusi atat de departe. S-a gandit apoi ca pentru a ajunge sus trebuie sa se uite in jos. Si cand s-a uitat, a vazut ca era sus. Se afla pe o banda lata cam de o palma, nu foarte sus, dar deasupra. Sub ea, oameni maturi miscandu-se haotic. S-a uitat in stanga si in dreapta si a vazut copii ca ea, tot pe benzi, mergand unii mai mari, in fata, altii, mai mici, in urma. S-a uitat in spate si a vazut capatul – abia incepuse sa mearga. S-a uitat in fata si nu l-a vazut. Si a inceput sa il caute.

A intrat in vorba cu ceilalti copii. Alergau si sareau impreuna, fiecare pe banda lui, fara sa is idea seama cat de ingusta era de fapt. Cand oboseau, se asezau si priveau curiosi multimea de sub ei.

A mai trecut ceva timp, au mai crescut, au mai inaintat, dar capatul tot nu se vedea. La un moment dat, baiatul de langa Ina a inceput sa mearga mai greu, sad ea din maini, pana cand s-a prabusit peste multimea de jos. Copiii de sus au ramas uimiti. De ce? Cum era posibil sa cada? Si alte intrebari, mai vechi, au revenit: de ce in fata lor, de la un timp, nu mai vedeau pe nimeni si nimic, unde dispareau…

Tot mai multi au inceput sa cada. Unii, de frica, se aruncau singuri. Un nou concept incepea sa isi faca loc in mintile lor: Echilibru.

Curand, Ina a ramas singura. In fata, in lateral, nimeni. Doar in spate, tot mai in spate cu cat inainta, copii cum fusese si ea. Era singura. Nu intelegea ce este Echilibrul. Nu intelegea de ce au cazut toti. Era atat de frumos sus! A incercat sa vorbeasca cu cei de jos, sa le spuna sa urce si ei. Cei mai multi au ingnorat-o, unii au incercat dar fara succes. Cativa insa au ramas cu ochii atintiti in sus, intrebandu-se uimiti ce cauta ea acolo. Asa ceva nu se mai intamplase niciodata. Ea nu trebuia sa fie acolo, trebuia sa fi cazut de mult. De ce sa ramana? Nu e corect. Ei au cazut, trebuia si ea sa cada.

Au inceput sa ii spuna ca ea nu are ce cauta acolo, ca locul ei e jos, cu ei, la fel ca ei. E tarziu, intradevar, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Au incercat sa o convinga sa sara. Dar ea nu a vrut. Era atat de bine sus… Dar nici ei nu s-au lasat si, pana la urma, au dat-o jos cu forta. A devenit si Ina astfel o anonima in haosul de jos. Lumina din ea, care stralucea mai tare decat la oricine, s-a stins. Jos nu putea exista lumina.

Despre arta de a fi singur

Singura cand intri in casa si inchizi usa in spatele tau, singura cand peretii se aduna si apartamentul devine mic, mic… ca o vizuina de soarec. Singura in patul ala mare pe care l-ati luat impreuna. Singura in el, facand piruete de pe o parte pe cealalta, cu o perna in brate si cu plapuma stransa de jur-imprejur, ca o falsa imbratisare, copie infidela a alteia care a fost demult, in alta viata. Singura in mijlocul noptii, cu amintirea cosmarului pe care nu are cine sa o alunge. Singura dimineata, in fata unui mic dejun pe fuga. Singura duminica, fara nimeni caruia sa ii gatesc ceva, ca sa nu rugineasca in mine acest semitalent. Singura in fata televizorului, la un film pe care ai vrea atat de mult sa il comentezi cu cineva. Singura cand vecina de sus iti inunda baia.

Singura cu grijile adunate peste zi, fara a avea cui le varsa. Despre vecinul care ameninta sa iti taie cauciucurile daca mai parchezi acolo. Despre vanzatoarea care n-are chef sa ridice ochii cand te salute, sau daca ii ridica, te face sa simti nevoia sa ii ceri scuze ca ai avut nevoie de sampon tarziu in noapte, la ora inchiderii. Despre ultimul banc pe care l-ai auzit. Despre urmarirea cu masini prin oras cand mergeai la masa cu colegii. Despre senzatia aia de bine din prima zi de primavara, cand iesi afara si soarele, si peste liniste sunt doar ciripiri vesele de vrabii la fel de fericite ca tine. Despre prima dimineata cu zapada.

So… cum faci sa poti sa trai cu asta? Cum faci sa nu mai cada peretii pe tine cand intri in casa goala? Cu faci sa poti adormi seara, fara sa ti se faca dor? Care sunt secretele ascunse ale acestei arte. Trebuie sa fie o arta. Sigur cei ce fac asta cu succes sunt niste artisti.

In primul rand cred ca trebuie sa inveti sa traiesti cu tine, cu gandurile care apar atunci cand nu e nimeni in jur sa faca galagie si sa le acopere. Sa iti gasesti lucruri de facut acasa dupa ce ai spalat putinele vase din chiuveta, si putinele rufe care parca niciodata nu sunt destule sa umple masina de spalat. Sa te apuci de crosetat, de facut margele, de vazut tot top 250 IMDB, de pictat pereti, de mutat mobila. Apoi, e cazul sa regasesti fosti colegi, cunostiinte, prieteni pe care i-ai neglijat, sa ii scoti in oras si la teatru si la o bila si la un film si la o poveste in fata unei cani cu vin fiert. Sa te apuci de fumat, de baut, de mancat. Sa iti gasesti un hobby, sa faci un curs de calificare in ceva arte de mult pierdute, sa inveti sa dansezi, sa scoti masina din parcare si sa incepi sa cutreieri tara, sau macar imprejurimile orasului in miez de noapte cand somnul tot te ocoleste. Sa iti faci abonament la bazin, la sala, la tenis.

Si mai poti face un lucru. Trebuie sa faci ceva cu chestiile aleea care iti umbla prin cap si nu au cale de iesire. Fie gasesti un hot-line, fie te duci si faci terapie, fie le scrii… Si le scrii… Iti faci un document la serviciu, unde pui ce nu indraznesti sa spui unora. Iti faci un carnetel pe care il porti tot timpul cu tine, unde scrii ganduri scurte care iti trec prin minte atunci cand nu ai unde sa le tii, si care altfel s-ar pierde, unde iti scrii tie, sa iti aduci aminte cum sa nu faci, notes to self. Si poate iti faci un blog undeva, uitat de lume, unde iti dai cu parerea despre lume, in speranta ca lumea nu aude, in speranta ca lumea aude.