Comunicare de diferite arome si culori

Gandindu-ma la comunicare, de toate felurile, imi vin doi oameni in minte. Doi oameni care nu seamana, doi oameni ale caror relatie cu mine nu seamana, doi oameni ale caror eu nu seamana (in traducere, eu cea pe care o vad ei, eu care sunt cand sunt cu ei). Ce este totusi in comun, e faptul ca pot sa vorbesc unele lucruri cu ei, din priviri. Se intampla ceva in jurul nostru, ne privim si radem. Vrea unul dintre noi ceva si nu vrea sa o spuna cu voce tare? Se poate face inteles si altfel fara probleme. Toate bune si frumoase pana acum, si nimic iesit din comun. Cand cunosti o persoana destul de bine, si v-ati creat anumite tipare, e foarte simplu sa vedeti un lucru si sa stiti ca va ganditi amandoi la aceeasi chestie, there is no voodoo magic involved. Asta nu inseamna nici ca poti sa faci asta cu oricine: o cunosc pe mama de cand ma stiu si nu pot face asta cu ea…

Si totusi, where’s the catch? Problema este cand totusi trecem la comunicare de celelalte feluri: vorbita, scrisa, limbajul corpului. Cu unul dintre cei doi oameni nu am aproape nici o problema, pot sa vorbesc cu el, sa ii spun ce am de zis. Daca mai am momente in care ceva nu iese, stie sa ma prinda la jumatatea drumului si sa stoarca din mine ce de scos de acolo. Si el la randul lui imi spune ce are de zis. Nu imi place tot timpul ce are de zis, si “palmele” pe care le primesc mai ustura cateodata, dar de obicei iese bine pana la urma, pentru ca stim sa comunicam unul cu altul, sa zicem ce avem de zis si sa ne auzim. Ma uimeste cateodata cat de bine poate sa ma ghiceasca si sa ma prinda la jumatatea drumului.

Si apoi e cealalta persoana. Ne stim de mult, de ani buni, ne intelegem unul pe altul, ne cunoastem foarte bine, putem vorbi despre absolut orice si ne putem baza oricand unul pe altul. E si el unul dintre putinii oameni cu care pot vorbi orice, oricand, oricum. Si totusi. Cateodata cand e vorba de a vorbi de ceva mai delicat, de a cere ceva, sau in cele mai neasteptate situatii, incepe un joc de-a cainele si pisica. Incepem amadoi sa presupunem ce gandeste celalalt, ce vrea. Orice intentie de a zice direct ce se intampla in mintea noastra este dintr-o data de negasit. Si incepe o conversatie placuta de genul…
“Daca vrei, poti sa…”
“Nu, nu cred ca e nevoie… Dar daca crezi ca ar fi bine… Nu stiu”
“Pai nu, doar daca vrei, adica…”
“Da, nu e o idee rea si as vrea dar… nu stiu daca... Zi-mi tu ce vrei si facem asa.”
“Mai, sincer nu stiu. Nu stiu sigur, s-ar putea sa fie, dar nu conteaza, daca vrei, serios ca…”
Privita din afara, e chiar comica discutia. Dar cand esti acolo si pandesti fiecare gest, fiecare intonatie ca sa incerci sa ghicesti exact ce vrea, ce gandeste celalalt, cand te pierzi in if-uri si tot talentul de comunicare din ochi a disparut… hazul se cam duce. Ne descurcam foarte bine cand vine vorba de povestit despre galetuse de plastic, o barfa mica despre colegul cel nou care miroase ciudat, despre ce ne doare, ce ne bucura, sau despre metode noi si inovative de a evita gandurile lungi si desirate in miez de noapte. Putem sa discutam fara probleme despre nimicuri si mai ales despre toturi, si totusi cateodata reusim sa ne blocam si incepem sa dansam in jurul subiectului ca doi luptatori de sumo gata sa se arunce unul aspura celuilalt. Adevarul e ca e “just our thingy”, dar cateodata imi doresc sa nu am dorinta aia nebuna sa ii dau doua palme unuia dintre noi, impuls care vine in mijlocul unor discutii in care stam ascunsi dupa deget. Si ceea ce nu inteleg, este cum pot doi oameni sa se inteleaga din priviri, si totusi cateodata sa vorbeasca cuvinte si sa nu se inteleaga, sa se impiedice in puncte puncte...